Si-a antrenat inima si buzele sa taca si sa ascunda sentimentele si emotiile.
Si-a omorat toate amintirile ca sa poata sa traiasca.
Castelul ei pare perfect de afara, dar daca intri gasesti numai ruine.
Isi aduna fiecare bucatica de pe jos in speranta ca intr-o zi va fi din nou intreaga; va fi din nou ea.
Totul a devenit o rutina.
Fiecare dimineata incepe la fel. Se trezeste, cauta telefonul, da drumul la muzica, isi face dus, se macheaza, se imbraca si pleaca.
Se bucura ca a mai trecut o zi si ca a avut sansa la o noua dimineata in care ar putea schimba ceva, in care ar putea sa isi linisteasca demonii.
Isi aminteste cand dansa in dus si canta, isi aminteste de noptile lungi de stat in cada cu un pahar de vin si lumanari aprinse, doar ea, apa calda care ii mangaia pielea si muzica ce o facea sa simta o liniste incredibila pentru cateva minute. Acum? Acum totul e in fuga, e in continua alergare, ca si cum nu ar mai exista minutul urmator.
Fardurile nu isi mai aveau rostul. Fericirea se citea pe chipul ei. Fericirea o facea cea mai frumoasa femeie de pe pamant. Fardurile o ajuta acum sa ascunda noptile pierdute si nedormite si sa isi traseze un zambet care pacaleste multi ochi.
Isi aminteste cum mergea pe strazi, cu castile in urechi si aproape ca dansa si zambea fiecarei persoane care ii aparea in cale.
Totul era mai simplu.
Cred ca doar ideea ca suntem iubiti ne face sa fim frumosi.
Dar ce se intampla cu noi cand nu mai simtim iubire?
Incepem sa ne pierdem stralucirea din privire. Incepem sa uitam sa zambim. Incepem sa uitam cum e sa ne iubim pe noi. Incepem sa uitam de noptile in cada cu lumanari si muzica pe fundal. Incepem sa uitam de zilele insorite. Incepem sa ne uitam pe noi...
De ce fericirea noastra trebuie sa depinda de cineva?
De ce ne este atat de frica de singuratate?
De ce singuratatea este cea mai buna prietena a ei?
S-a obisnuit. La inceput doare, apoi devine obisnuinta, iar in final devine rutina.
Se trezeste. Isi traseaza zambetul pe fata. Isi pune haina pe ea si pleaca.
A mai trecut o zi.
